Confucianism - Tao

Descrierea cultului

“Mãsura mai întâi de toate” – Confucius

Singurul lucru pe care noul regim (chinez, n.t.) nu-l va putea face niciodatã este de a-l scoate pe Confucius din China. Unii spun ca nici n-a încercat. Altii sustin cã nici nu meritã sã încerce. Cei peste 1.000.000.000 de oameni care locuiesc în China îl cunosc pe Confucius deplin, tot atât cum milioanele de oameni din Europa si America îl cunosc pe Hristos. Noi nu avem o religie de stat, dar este predominant confucianistã.

În China se aflã circa 5.000.000 de musulmani, circa 4.000.000 de catolici si aproximativ 1.000.000 de protestanti. Existã nenumãrati budisti si adepti din toate religiile mari ale lumii. Dar confucianismul si taoismul dominã scena religioasã, iar pe Confucius îl iubesc anume. Chinezii îl cinstesc si îl ascultã când este vorba de filozofie si de învãtãturã pentru viata interioarã. El este localnic tot atât ca si câmpurile de orez, si este tot atât de mult legendã si realitate ca si vechiul zid chinezesc.

Vestitul si vulnerabilul Confucius – înteleptul slab si subtirel al veacurilor, cu barba lui rosieticã si cu sclipirea-i jucãusã în ochi – este chiar pe potriva noului regim si este corect sã spunem cã îi va depãsi pe toti. Poate cã nu este nimic deosebit în aceasta, deoarece profetii au dãruit întotdeauna mai mult decât conducãtorii lumesti. Însã înteleptul si istetul Confucius, în primul rând, n-a vrut niciodatã sã fie profet.

El era idealist, învãtãtor si filozof. Mai era si un om foarte practic. Privind afarã spre lume, el gãsea cã este absurd sã existe atât de multã suferintã când ea poate fi vindecatã prin frãtietate si prin simtãminte de bunã voire. Considera cã nu trebuie sã existe atât de multã crimã când propriu firii umane este sã fie bunã. De asemenea, el detesta faptul cã existã atât de multã nedreptate, când stim cã trebuie sã trãim toti laolaltã si cã toti trebuie sã murim într-o bunã zi si sã lãsãm lumea vlãstarelor noastre.

Confucius trãia cu ideea cã poate sã facã ceva pentru ameliorarea lumii. El spunea cã dacã fiecare generatie s-ar putea convinge sã tragã folos din greselile si realizãrile trecutului, civilizatia ar face un pas incomparabil cãtre un viitor mai bun. Dar pentru a realiza asa ceva este necesar ca fiecare persoanã în parte sã ducã o viata corectã, chiar mai necesar pentru conducãtori sã o trãiascã efectiv.

Ce poate zice orice regim despre aceasta? Nici chiar noul regim nu poate sta împotrivã. E ca atunci când stai împotriva pãcatului. Nu existã douã cãi în aceastã privintã. În aceea consta secretul mãretiei lui Confucius. Lucrurile pe care le spunea el, axiomele, aforismele si atitudinile pe care le-a afisat reprezintã munti de adevãr ascunsi în inima fiecãrui om.

Adevãrul despre Vechi si Modern

Desi Confucius a trãit acum 2.500 de ani, învãtãturile lui sunt extrem de actuale. Acolo unde a vorbit poporului se plimbau vechile care trase de boi, pe alãturi. Acolo unde sezuse dimpreunã cu elevii sãi, torte primitive î-si revãrsau lumina peste “clasa” lui. Iar cei care copiau spusele sale întreprindere-si fãceau copii scriind de zor pe foi de papirus. Totusi, ceea ce spunea el încã sunã ca un adevãr ce trebuie repetat astãzi la fiecare post si program de televiziune.

Confucius a zis: “Arta de a conduce constã din alegerea corectã a functionarilor. Trebuie ridicati oamenii corecti pentru ca ei sã poatã pune presiuni asupra celor incorecti, cãci astfel cei incorecti (strâmbi) pot fi îndreptati”.

Odatã, când a fost întrebat ce la întristat cu privire la lume, el a spus: “Faptul cã virtutea nu este cultivatã, cã stiinta (cunoasterea) nu este prezentatã clar, faptul cã oamenii aud de datorie (obligatie) dar nu si-o îndeplinesc, faptul cã aceia care se stiu cã sunt rãi nu întreprind nimic pentru a se îmbunãtãti: acestea sunt lucrurile care mã întristeazã”.

Desi Confucius trãia pe vremea feudalismului (chinez, n.t.), cu 500 de ani înainte de Hristos, el se exprima de parcã ar fi bãnuit deja aparitia credintei crestine, în ce priveste morala. Cu toate acestea nu a avut niciodatã intentia de a întemeia o religie. “Vorbiti despre slujirea zeilor – fãcu el observatie odatã ucenicilor sãi – dar cum îi veti sluji pe zei câtã vreme nu ati învãtat sã-i slujiti pe oameni?”

Acestia îl întrebarã despre viata de dupã moarte, iar el rãspunse: “Noi nu stim încã despre viata de aici; cum putem sti despre cea dupã moarte?”

Ei doreau o definitie a omului desãvârsit, iar el le-a spus: “Om desãvârsit este cel îngrijorat de propriile imperfectiuni”.

A zis cã a fost chemat sã fie mesager al adevãrului. Asa credea el cã este. N-a avut intentia de a se afisa ca unul pe care l-ar fi modelat zeii. A fi un ªankara, un Buddha, un Zoroastru, un Moise – era departe de gândul sãu.

Confucius s-a nãscut fãrã a fi fost prevestit, în provincia Lu din judetul Ciang Ping, în orasul Ciu, în anul 551 î.d.Hr. Tatãl sãu era soldat, în vârstã de 70 de ani, iar familia se numea Kung. Mama lui se numea Cing-tai, iar lui i s-a pus numele de Ciu-Kung. Principalul lucru care l-a destins de alti copii era pofta lui de învãtãturã, si precocitatea pe care a arãtat-o în muzicã, poezie si filozofie la o vârstã fragedã. Singura trãsãturã care l-a evidentiat ca neobisnuit a fost credinta cã omul este bun din fire, cã bunãtatea întotdeauna întrece si copleseste rãul, si cã buna cuviintã si politetea este o virtute de cãpãtâi. O altã calitate exceptionalã a lui a fost insistenta ca omul sã fãptuiascã ceea ce predicã el sau, în caz contrar, predicile lui sunt zãdarnice. Prin urmare, el a încercat extrem de mult sã ducã o viatã corectã.

Dincolo de acestea, Confucius era un om foarte obisnuit. S-a pus chiar – desi existã îndoieli aici – cã s-a cãsãtorit la vârsta de 19 ani si cã a avut un fiu. El a servit în diverse functii, în provincia Lu si, dupã decesul mamei sale, a tinut doliu timp de 3 ani, cum cerea obiceiul. Pare sã fi fost o persoanã foarte sensibilã, fiindcã s-a spus cã surprindea starea celor care veneau la el pentru sfat si cã avea un deosebit respect – ca orice întelept – fatã de ceea ce se petrecea în sufletul altcuiva.

Dacã ar trãi si azi, fãrã îndoialã cã ar avea o rubricã de ziar întitulatã: “Confucius zice…”

Un pãstor-preot, având faima de a fi personalizat religia si de a fi scris cãrti pe aceastã temã, afirmã cã a luat multe idei morale sãnãtoase de la Înteleptul din Lu. El spune despre Confucius cã ar fi zis primul unui om, cã pe cât mediteazã mai mult asupra gândurilor bune, pe atât lumea sa si lumea întreagã vor fi mai bune. Aceastã idee este la fel de modernã si de sãnãtoasã ca si puterea gândirii pozitive!

Confucius n-a dorit niciodatã sã creeze vreo religie. El a trãit pe vremea învãtãtorilor rãtãcitori si a filozofilor itineranti, fiind unul dintre ei. Fãrã îndoialã însã cã era cel mai bun dintre ei. Acestia l-au numit Kunk-fu-tzu^, nume care mai târziu a fost latinizat de iezuiti si pronuntat “Confucius”. Chiar si pe atunci era lucru obisnuit sã întrebi: “Ce zice Confucius?”.

În jurul lui Confucius s-a format o scoalã care, în zilele ei de vârf, numãra circa 3000 de studenti. El preda acestor persoane filozofia si muzica si punea mare accent pe moralã. Cursul lui principal putea fi întitulat: “Intelepciune pentru viatã”. Deoarece studentii sãi stãruiau în a vedea religie în învãtãturile sale, ei spuneau cã este religia de ordin moral. Prin aceasta Confucius se referea la ordinea moralã din om, din societate si din lume. Confucius o denumea printr-un singur cuvânt – Li, adicã mãsurã.

ªi alti filozofi chinezi învãtau despre Li, dar dupã cum se relateazã, nici unul nu trãia mãsura – Li, sau nu o fãcea pe atât de convingãtoare precum o fãcea Confucius. Cãci trebuie sã ne amintim întotdeauna cã idealul confucianist despre omul superior a fost verificat si trãit de însusi Confucius. Li nu înseamnã doar ordine moralã; el mai înseamnã corectitudine, virtute, credintã si, mai presus de toate, bunã cuviintã. Confucius zicea: “Adevãrata bãrbãtie constã din întelegerea propriului sine si din restabilirea mãsurii (Li). Oricine-si va întelege propriul sine si îsi va restabili mãsura (Li), va fi urmat de toatã lumea”.

Confucius s-a silit sã facã asa, iar pentru o vreme pãrea cã lumea l-ar urma. Guvernatorul provinciei Lu l-a chemat sã-i fie ministru si, într-o perioadã de timp extrem de scurtã, avu loc o mare schimbare în starea moralã a tinutului. Oamenii trãiau mai bine si erau mai fericiti; criminalitatea a scãzut, iar Li (mãsura) era cinstitã ca bine suprem. Lucrurile n-au durat deoarece guvernatorul însusi a cãzut din gratie, dar Confucius a zis: “Sã fie numai oameni corecti si conducerea va înflori; fã acestia însã conducerea decade si înceteazã sã mai existe”.

Confucianismul si Divinitatea

Deoarece Confucius nu a beneficiat de învãtãtura si cugetarea lui Isus, evident cã el nu stia cã omul are nevoie de sprijin în afara sa. El pare cã nu a stiut cã omul are nevoie de Dumnezeu si cã fãrã de paternitatea lui Dumnezeu este chiar imposibil sã se înfãptuiascã fraternitatea umanã. Religia lui a fost religa bunei morale, dar pare cã niciodatã nu si-a adâncit morala în asociere cu divinul.

De asemenea, pare cã niciodatã nu a înteles ajutorul lui Dumnezeu, chiar în propria sa dilemã: “Existã trei lucruri – zicea el – pe care, pare-se, nu le pot realiza dupã maniera omului ideal: virtutea fãrã incertitudine, întelepciunea fãrã îndoieli si curajul lipsit de teamã”.

Confucius revenea întotdeauna la Li (mãsurã). Li este forta stabilizatoare, tehnica prin care omul se disciplineazã, încrederea prin care omul se sustine. Tot ceea ce pune accent pe spiritualitate din învãtãtura lui Confucius se concentreazã în jurul lui Li. El punea Li în legãturã cu armonie centralã ce si-o imagina ca pe “armonizarea fiintei noastre morale cu universul”.

În vreme ce crestinismul începe cu credinta în Dumnezeu prin Hristos si conduce la cunoasterea fraternitãtii umane, si în timp ce crestinismul se ocupã de voia lui Dumnezeu si de dragostea lui Hristos, confucianismul începe cu omul ca fiintã moralã si apoi conduce la constiinta cosmicã si la intuirea lui Dumnezeu. In confucianism nu existã Mântuitor, nici mântuire si nici sacrificiu în modul în care crestinul întelege aceste lucruri.

Dar Confucius nu se gândea la religie. Doar urmasii sãi s-au gândit. N-a spus el, oare, cã viata constã din maniere, moralã si impulsuri? Nu a subliniat el cã în forma lor cea mai înaltã aceste însusiri sunt daruri ale duhului aflat în om si asezate acolo de Creator, gata pentru a fi puse în lucrare? “Virtutea – spunea el insistent – este binele suprem al omului, iar ordinea este singura poruncã a Cerului”.

Ce gândesc conducãtorii noi ai Chinei despre toate acestea, atunci când privesc peste milioanele ce se înmultesc si când vãd pe simpatizantii acestui mare întelept cã umplu templele unde sunt expuse tabletele lui Confucius si unde arde tãmâie în memoria aceluia numit de urmasii sãi drept “Omul suprem”? Ce pot spune ei când, la “Altarul Cerului” din Pekin credinciosii încã repetã, în inimile lor, ceea ce a rostit Confucius?

Taoismul

Un contemporan de-al lui Confucius, Lao-tzu^, al cãrui nume înseamnã “Bãtrânul filozof”, a pãtruns mai adânc în relatiile dintre moralã si religie pe de o parte si între însusirile omului si Forta Creatoare pe de alta. Lao-tzu^ numea aceastã fortã Tao. Tao este “Calea”. Tao însumeazã tot ceea ce misterul si magicul leagã omul de legea universalã. Confucius a fost un moralist iar Lao-tzu^ un mistic. Se spune cã ei nu s-au întâlnit niciodatã. Unii spun cã Lao-tzu^ nici n-ar fi trãit vrodatã; dar altii, care tin la Lao-tzu^ în chip deosebit, spun despre Confucius cã acesta a stat la picioarele lui Lao-tzu^. Oricare ar fi adevãrul, Li si Tao au fost puse împreunã de acesti doi oameni ilustri.

Confucius învãta oamenii cum sã fie în lume si ai lumii, pentru ca sã amelioreze lumea. Lao-tzu^ îi învãta pe oameni cum sã scape de lume si totusi cum sã o refacã, urmând Tao, Calea cosmosului, Calea ratiunii, Calea vietii si Calea devenirii. Odatã, Lao-tzu^ a afirmat cã urmarea Cãii nu cerea întelepciunea pentru care pleda Confucius, nici strãlucirea gândirii, în care el era maestru. Confucius zicea: “Scãpati-vã de întelepti, alungati profesorii: atunci poporul va fi de o sutã de ori mai câstigat”.

Cu toate acestea, Lao-tzu^ era de acord cu Confucius asupra principiilor morale si a vietii sãnãtoase; cei doi întelepti de asemenea erau de acord asupra vechii credinte chineze din cultul strãmosilor. Nici nu putea face altfel, deoarece veneratia pentru cei rãposati avea o lungã si respectatã traditie în popor. Confucius zicea: “Cât trãiesc, pãrintii trebuie slujiti dupã regulile bunei cuviinte. Când mor, trebuie înmormântati, potrivit regulilor bunei cuviinte. Dupã ce sunt înmormântati, trebuie sã li se aducã jertfe potrivit regulilor bunei cuviinte”.

Confucius credea cã venerarea strãmosilor mentine întelepciunea si învãtãtura anticilor mereu vie si prezentã printre cei vii. El venera traditia si pe antici – dacã venera ceva – iar mormintele celor morti erau considerate ca niste trepte spre întelegerea Cerului.

Sã ne mai mirãm, prin urmare, cã atunci când Confucius a murit la vârsta de 73 de ani, si când Lao-tzu^ a murit la o vârstã necunoscutã, credinciosii au început sã venereze mormintele lor? Cei care-i iubeau pe acesti învãtãtori doreau sã tinã treazã întelepciunea si învãtãtura adusã de venerabilii întelepti. Pânã atunci nu se descoperise nici un adevãr mai important si nici un om nu ajunsese mai aproape de inima Chinei sau de sufletul poporului sãu decât Maestrul Kung si Bãtrânul filozof. Confucianismul si Taoismul au devenit religii, iar întemeietorii lor au devenit profeti fãrã sã vrea.

 

Tao te King si Analectele

Urmasii lui Confucius si ai lui Lao-tzu^ au strâns laolaltã aforismele si gândirea lor filozoficã si le-au pus în cãrti ce aveau sã devinã Bibliile acestor religii. Tao te King (Cartea Cãii si a Virtutii) contine esenta Taoismului. Delicat si cu dragoste, ea le spune cititorilor cã Cerul înarmeazã cu iubire pe cei pe care nu vrea sã-i vadã pierduti. Implorând, Cartea sugereazã cum se poate descoperi mai bine taina Cãii, a lui Tao.

Sã fim gãsiti mereu fãrã dorintã,
De vrem sã sondãm adâncul ei mister;
Dar dacã dorinta va sta mereu doar înãuntrul nostru,
Nu vom vedea decât marginea ei de dinafarã.

(Always without desire wi must be found,
If its deepest mzsterz we would sound;
But if desire always within us be,
Its outer fringe is all that we shall see.)

Ca si cum ar anticipa Evangheliile crestine, care ne aduc minunata gândire a lui Isus Hristos, Tao te King spune: “Rãsplãteste rãul cu bine” si “Urmeazã Calea (Cerului) si vei gãsi pacea”.

Unii învãtati afirmã despre Confucius cã n-ar fi scris nimic, în timp ce altii îi atribuie cel putin cinci opere clasice. Toti criticii sunt de acord cã “Biblia Confucianismului” o constituie Analectele. Acestea se compun din 20 de capitole scurte, scrise de studentii lui Confucius în timpul vietii sale dar si dupã moarta lui. Cu respect si cu afectiune, ei au consemnat cuvintele învãtãtorului lor: Maestrul zice: “Cine este cu adevãrat bun nu este nefericit niciodatã. Cine este cu adevãrat întelept, nu este niciodatã mirat. Cine este cu adevãrat curajos, nu se va teme niciodatã”. Maestrul zice: “Când sunteti departe de casã, purtati-vã ca si cum ati fi în fata unui oaspete de seamã. Purtati-vã cu oamenii de rând ca si cum ati aduce o jertfã importantã”. Maestrul zice: “Cine nu se va griji de ceea ce este departe de tot, curând va da peste ceva mai rãu decât amenintarea iminentã”.

Desi Confucius se silea sã promoveze o ordine moralã si socialã pe mãsura trecerii anilor, cei care-l iubeau aprofundau implicatiile învãtãturilor sale. Ei sustineau cã adevãrata moralã poate fi realizatã numai dacã omul trãieste în armonie cu ordinea divinã a universului.

Comentatorul sãu cel mai vestit a fost Mencius. Acesta s-a nãscut la 100 de ani dupã moartea Maestrului Kung. Mencius a fost fatã de Confucius ca Pavel fatã de Isus Hristos. El a rezumat esenta Confucianismului în “Cinci Virtutii Constante”: buna-cuviintã, bunãvointã, corectitudinea, întelepciunea si sinceritatea.

Mencius a rezumat învãtãtura maestrului sãu în aceste cuvinte ca un tezaur: “Sã locuiesti în casa largã a lumii, sã-ti ocupi locul corect în lume, sã pãsesti pe marea Cale a lumii…, sã practici propriile principii pentru binele poporului…, sã fii mai presus de puterea bogãtiilor si a rangurilor…; asa este omul care poate fi numit cu adevãrat mare si curajos”.

Aceasta rezumã ceea ce Confucius a zis si ceea ce Confucius a cãutat sã experimenteze acum 2500 de ani. Cu sigurantã cã el a fost cel mai modern dintre antici si cel mai contemporan dintre cei dintâi profeti. De-a lungul si de-a latul întinsei sale patrii – cea mai mare si cea mai însemnatã tarã în ce priveste populatia, din toatã lumea – cuvintele si ideile sale constituie cea mai bogatã mostenire a poporului. Conducãtorii de astãzi stiu bine ce a spus Confucius, dar sunt unii care spun despre Karl Marx si Confucius cã s-au prins care sã câstige pariul. Oare nu a pus fiecare dintre ei accent pe faptul cã omul trebuie sã se bizuie pe sine pentru a duce o viatã corectã, pentru a dobândi maturitate si pentru a construi o societate mai bunã într-o lume mai bunã? Aici, în aceastã legãturã se cautã sã se descopere o punte de legãturã între sistemul social si cultural chinez si lumea modernã occidentalã (n.t.)

Dacã într-adevãr Confucianismul este religie, atunci el este o religie a bunei morale, fãrã secretul crestin al modului cum pot fi realizate cele mai profunde trãsãturi morale. Ce a crezut cu atâta pietate Maestrul Kung, aceea a demonstrat Isus Hristos. Cu toatã întelepciunea lui atât de elogiatã, Confucius n-a descoperit niciodatã formula pe care smeritul Galileean a adus-o atât de convingãtor si a schitat-o atât de simplu, când a zis: “Mai întâi cãutati împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adãuga vouã” (Matei 6:33)

Maestrul Kung s-a nãscut mare, venerabil si întelept; dar s-a nãscut prea devreme. Parcã am vrea ca el sã-l fi cunoscut pe Hristos.