Descrierea cultului

În Israel poti pãsi prin singurul coridor accesibil – Poarta Mandelbaum. Acesta este un pasaj strâmt, lung de cca. 100 de metri, o strãdutã baricadatã, pãzitã la un capãt de militari arabi, iar la celãlalt capãt de soldati israelieni. Sunt înarmati cu automate scurte. Deseori au loc incidente de frontierã. ti se poate oferi un permis special pentru traversarea frontierii dincolo.

…Din partea israelianã, un grãnicer din patrulã m-a întrebat ce treburi am. Când l-am informat cã mã ocupam de domeniul religiei, a arãtat mult interes.

A-ti venit într-un loc bun – mi-a zis el. Acesta este pãmântul Domnului. Poate cã se gândea la teritoriul peste care flutura un steag cu linii albastre si albe, cu steaua lui David pe el, sau poate cã se referea la tinutul de jur împrejurul Portii Mandelbaum.

Republica lui Israel ocupã o mare parte din Palestina, dar toatã aceastã tarã sfântã pentru evrei, crestini si musulmani. Cele mai vechi traditii apartin evreilor. Cele mai vechi borne sunt evreiesti, tot asa cum sunt si cele mai vechi rânduieli ceremoniale. Sabatul, ziua Rãscumpãrãrii, sãrbãtoarea Pastelui, sãrbãtoarea Colibelor sau a Corturilor, Cincizecimea – sunt parte din zestrea poporului evreu.

Iudaismul Azi

Întregul “Pãmânt al Domnului” (tara Sfântã) – generos de bogat în traditii si întelepciune religioasã – este legat, implicit, de iudaism, de religia a cca. 12.000.000 de oameni, din care cca. 6.000.000 de oameni locuiesc în Statele Unite, iar aproape 2.000.000 de oameni au acum cetãtenie israelianã.

Pe când te îndrepti spre hotelul “Împãratu David” din partea mai nouã a Ierusalimului, Vechiul Ierusalim fiind în sectorul arab, vezi evrei patriarhali, cu barbã, pretutindeni de-a lungul cãii. Sunt aspri si neîngrijiti. Îmbrãcati în costume negre si poartã pãlãrii cu streasinã largã; seamãnã mult cu populatia Ami din Pensylvania (stat în SUA). Îi vezi în mijlocul traficului si când îi compari cu israelitii moderni îmbrãcati ca si cum doar atunci ar fi coborât de pe trotuarele New-Yorkului, întelegi iarãsi pe cât de variatã si fabuloasã este istoria acestei religii, în special când este vãzutã prin poporul ei din tara sfântã a Sionului.

Un Popor Ales

Intrarea iudaismului în suvoiul istoriei sfinte a fost extrem de dramaticã. Primele 5 cãrti ale lui Moise, numite Pentateuh, relateazã istoria si constituie o epopee ce urcã pânã la cel putin 3.000 de ani. Crestinii, nu mai putin decât evreii, palpitã la maiestatea cuvintelor familiare fiecãrui pãrtas al traditiei iudeo-crestine. “ La început Dumnezeu a creat cerul si pãmântul… Dumnezeu l-a creat pe om dupã chipul Sãu, dupã chipul lui Dumnezeu l-a creat, i-a creat bãrbat si femeie. ªi Dumnezeu i-a binecuvântat… Iar Dumnezeu a vãzut tot ceea ce fãcuse si a vãzut cã erau foarte bune” (Facerea/Geneza 1:1,27,28,31).

Alte cãrti ale Vechiului Testament continuã revelatia, profetiile, credintele, suferintele si aspiratiile poporului lui Israel. Îi vedem ca nomazi rãtãcind prin pustie, ca sclavi slujind lui faraon si ca oameni liberi scosi din robie de marele Dumnezeu Yahve. Din locuri unde fuseserã dispersati au ajuns sã formeze o nouã natiune, în ciuda unor grozave adversitãti. În toate aceste situatii îi vedem angajati într-o dramã spectaculoasã.

Minunea ce se petrece în republica Israel este pe linia manifestãrilor istorice de care este plin iudaismul: fuga din Egipt, trecerea Mãrii Rosii, rãtãcirea în pustie. Fiecare cãlãtor din Israel – indiferent de opinia lui asupra implicatiilor politice, dacã disputa arabo-israelianã este bunã sau rea, sau indiferent de pãrerile sale cu privire la Sionism – nu poate sã nu fie impresionat de fervoarea spiritualã ce uneste si sustine aceastã realizare. Deosebirile politice, sociale si religioase acute dintre oameni sunt subliniate într-o zicere veche de când lumea: “ Israel a ales pe Yahve sã-I fie Dumnezeul sãu, iar Dumnezeu a ales pe Israel sã-I fie poporul Sãu”.

Este miezul gândirii acestor oameni, însã ca sã tii în minte acest fapt înseamnã sã cunosti iudaismul. Acesti oameni sunt convinsi cã Dumnezeu i-a recunoscut, i-a separat si i-a pregãtit sã-I fie alesii Lui. Ei cred cã Dumnezeu i-a ales nu pentru privilegii speciale, ci pentru o slujire si o misiune deosebitã în lume. Ei cred cã undeva în “ Pãmântul lui Dumnezeu”, sensul ascuns al minunilor este arãtat pe deplin. Undeva printre deserturi, muntele lui Yahve pãstreazã secretul vizând modul si timpul când degetul lui Dumnezeu a scris cele zece porunci. Undeva Avraam a ospãtat, pe nestiute, îngeri. Undeva pe muntele Carmelului, Ilie i-a rusinat si învins pe preotii lui Baal. Undeva Saul a fost rege. David I-a cântat psalmii, Solomon I-a zidit Templul. Undeva Isaia a proorocit despre venirea Mântuitorului, a lui Immanuel. Toate acestea formeazã iudaismul si mostenirea lui. Din cea mai timpurie istorie ebraicã si pânã la constituirea statului Israel, iudaismul a rãmas religia unei sortiri divine.

Tocmai acest simtãmânt al sortirii îi uneste pe evrei, desi mai sunt încã un popor dispersat. De la cel mai neînsemnat evreu si pânã la seful republicii Israel, si de la tânãrul copil evreu si pânã la cel mai bãtrân rabin, sentimentul patronajului lui Dumnezeu este o fortã conducãtoare.

Evreii cred cã nu este o cale usoarã aceea pusã înaintea lor de cãtre Dumnezeu. Vor fi persecutii din pricina dreptãtii (sfinteniei – righteousness). La fel, ei simt cã aceastã cale pe care vor merge nu este clar însemnatã, deoarece Dumnezeu îsi ascunde scopurile sale tot asa cum S-a ascuns de Moise pe muntele Sinai. Mai departe, cãlãtoria nu este scutitã de crizã; Yahve îsi are modul Sãu de a-si pune copiii la încercare. Dar în privinta sprijinului Sãu nu poate fi îndoialã.

Tora

Inerentã destinului iudaismului este Tora, sulurile sacre. Ea ocupã un loc central în fiecare sinagogã, se citeste la fiecare slujbã din sâmbete si este scumpã fiecãrei inimi de israelit. Tora înseamnã “Legea” si este privitã ca Biblia ebraicã (Biblia evreilor). Ea face parte, de asemenea, din Vechiul Testament, dar este cu mult mai semnificativã pentru un evreu decât pentru strãin. În ea se aflã pãstratã voia revelatã a lui Dumnezeu si pe ea îsi fundamenteazã iudaismul codul sãu si comportarea moralã.

Tora contine misterioasa identificare a lui Yahve prezentatã în cuvintele blazonale: “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3.14). ªi aici se aflã declaratia supremã care a fãcut din iudaism cea dintâi dintre religiile monoteiste din antichitate: “Ascultã, Israele: Domnul Dumnezeul Tãu este singurul Dumnezeu…” (Deuteronom 6.4). Tora este comoara nãdejdii si a sigurantei, linia directã de comunicatie dintre un popor si Dumnezeul sãu. La evrei, Tora este Cuvântul, iar Cuvântul este Tora. Ea constituie întregul corp de învãtãturã si Scriptura de care evreul este legat si prin care este eliberat de superstitie si fricã neîntemeiatã. Tora este iudaismul si, ca parte din destinul divin, ea îi uneste pe oameni orisiunde strãluceste Steaua lui David. În iudaism, în special, Sfintele Scripturi au mare însemnãtate.

Talmudul si alte scrieri sacre

Iudaism este si Talmudul. Asa cum Tora este Legea scrisã a poporului ales, tot asa Talmudul a fost cândva legea oralã. Codificat acum, el a îmbinat Misna si Ghemara (studiile rabinice) si interpreteazã, ilustreazã si amplificã legea scrisã. Talmudul este Tora oralã în care oameni ilustri ai sinagogii si-au adunat ca într-o matcã întelepciunea si descoperirile lor. Aici, Simon cel Drept declarã: “Lumea se mentine prin trei lucruri: Legea, cultul si generozitatea ”.

În Talmud mai gãsim si cuvintele rabinului Hillel: “Mai multã carne – mai multi viermi; mai multã bogãtie – mai multã grijã; mai multe femei – mai multã vrãjitorie; mai multe concubine – mai multã desfrânare; mai multi sclavi – mai multã tâlhãrie. Dar mai multã Lege înseamnã mai multã viatã; mai mult studiu înseamnã mai multã întelepciune; mai multã sfãtuire înseamnã mai multã claritate; mai multã sfintenie înseamnã mai multã pace”. Tot aici înteleptul învãtãtor Akabya ben Mahalalei sfãtuieste: “tineti minte trei lucruri si veti scãpa de chinurile nedreptãtii: sã stiti de unde veniti, sã stiti încotro mergeti si sã stiti în fata cui va trebui sã dati strictã socotealã despre voi însivã”.

Învãtãtura si sfatul îsi aflã de asemenea loc în Midras, care scruteazã textele biblice astfel încât necesara cãlãuzire a lui Dumnezeu sã aparã clarã. Mistica si speculatiile se aflã în Zohar, carte ce constituie textul cabalistilor în cãutarea adevãrurilor ascunse. Aceste persoane cerceteazã sfintele lor scripturi pentru a afla rãspunsuri la întrebãri ca urmãtoarele: “Ce este sufletul omului? Cum se poate face deosebire între bine si rãu ? în ce constã fiinta lui Dumnezeu ? Existã rai si iad? Ce este lumea îngerilor si a demonilor?” În toatã istoria acestui neam rãtãcitor acestea sunt niste întrebãri pe care oameni numiti “cabalisti” le-au cântãrit si le-au examinat disecând fiecare linie, cuvânt si literã a Legii spre a sonda adâncurile tainice.

Suferinta si poporul strãmutat

Destinul iudaismului se leagã, de asemenea, de suferintã si de aducerea aminte de suferintã. Mi-am dat seama din nou de aceasta în Israel, ori de câte ori cetãtenii noului stat puneau întrebarea: “Cum stau lucrurile pe aici?” Ei se refereau la starea vechiului Ierusalim unde multe sanctuare scumpe inimii lor se aflau pecetluite în mâini arabe. Arabii m-au întrebat mai târziu despre ce mai este în Israel. Existã un dor si o tânguire dupã locurile sfinte de ambele pãrti ale sfâsietoarei Porti Mandelbaum, dar nimãnui mai mult decât evreului Ierusalimul înseamnã locasul lui Yahve.

Ierusalimul s-a schimbat de o parte si de alta de circa 40 de ori de când David l-a statornicit ca sanctuar pentru arca lui Dumnezeu. Iar acum, ca si atunci când armatele romane stãpâneau orasul la putin timp de la începutul erei crestine, evreilor le este interzis sã intre în vechiul Ierusalim si sã plângã acolo unde au plâns strãmosii lor sau sã moarã acolo unde pãrintii lor au dorit sã moarã 1.

Necazurile diasporei ar fi putut învinge iudaismul, cãci, mai mult decât oricare alt grup religios, evreii sunt un popor risipit si despãrtit. Este usor sã simtim cã asimilarea i-ar fi putut înghiti, deoarece evreii au fost siliti sã se identifice cu cultura si cu limba natiunilor de pretutindeni. Persecutia i-a amenintat adeseori cu nimicirea. De la ghetou la camerele de gazare, opresiunea si atrocitãtile în masã împotriva lor nu au egal. Iudaismul poate pãrea simbolul suferintei si al aducerii aminte de suferintã, dar noi trebuie sã retinem cã el se întemeiazã de asemenea pe principiul cã în toatã suferinta, sortirea divinã îsi contureazã cursul ei si îi garanteazã supravietuirea. Orice ar face oamenii pentru a-i umili pe evrei, aceea îi uneste pe ei mai adevãrat si cristalizeazã cultura lor în forma ei unicã si inexpugnabilã.

1 - în momentul scrierii cãrtii (n.t.)

Zile sacre

Iudaismul înseamnã si sãrbãtori si zile sacre legate atât de bine cât si de rãu. Canavaua religiei iudaice s-a tesut în rãzboiul datinilor religioase. Multi crestini încep sã studieze sensul Sederului iudaic, cina tinutã în legãturã cu Pastele. Sederul are o strânsã legãturã istoricã si misticã cu Cina Domnului pe care o celebreazã crestinii. Fiecare copil evreu iubeste, cinsteste si tine Sederul. El cunoaste sensul Sederului. El nu uitã niciodatã cum a sezut împreunã cu pãrintii în jurul mesei de Seder si cum, dupã traditie, a întrebat: “De ce este aceastã noapte deosebitã de toate celelalte nopti?” si îsi aminteste cum tatãl lui a rãspuns: “Noi eram sclavi la Faraon în Egipt, iar Dumnezeul nostru cel Vesnic ne-a scos de acolo cu mânã tare”.

Ros Hasana, Anul nou iudaic si care cade în septembrie sau în octombrie, potrivit cu variatiile calendarului iudaic, este o zi de serioasã cercetare a sufletului.

Yom Kippur, Ziua Rãscumpãrãrii, vine la zece zile dupã Ros Hasana, si este o perioadã de odihnã solemnã. Este dedicatã mãrturisirii pãcatelor, cãintei si împãcãrii cu Dumnezeu. Yom Kippur este un fel de Sabat al Sabaturilor. Sabatul însusi, care începe la apusul soarelui (în amurg) în fiecare vineri, este tinut cu rigurozitate în Israel – poate mai mult decât oriunde din cauza marelui numãr de evrei ortodocsi de aici. Ortodoxia (iudaicã n.t.) interzice lucrul sâmbãta si cãlãtoriile în zi de sâmbãtã. Ortodoxia (iudaicã) din toatã lumea tine sâmbãta ca pe o zi specialã de odihnã, iar toti evreii care-si respectã religia lor tin sã respecte ziua (sâmbetei) de la un asfintit la celãlalt.

Hanukka, sãrbãtoarea consacrãrii, celebreazã victoria Macabeilor asupra grecilor care cãutaserã sã-i elenizeze pe evrei în secolul II înainte de Hristos. Iuda Macabeul “a curãtit templul” pe care grecii si sirienii îl profanaserã.

Purim este o altã sãrbãtoare a eliberãrii, bazatã pe relatarea din cartea Esterei.

ªabuoth este Sãrbãtoarea Sãptãmânilor sau sãrbãtoarea primelor roade ale secerisului. Ea se mai numeste si Cinci-zecime, ceea ce înseamnã “cincizeci de zile” dupã Pasti.

Sukkoth, Sãrbãtoarea Corturilor sau a colibelor comemoreazã strângerea secerisului.

În profunzimea fiecãrei sãrbãtori se aflã un memento insistent, cã iudaismul a suferit mult, cã adeseori a fost eliberat si cã a fost substantial scãpat de la absorbtie prin pronia lui Dumnezeu. De timpuriu în istoria sa, zoroastrismul l-a provocat cu conceptul sãu de dualism, dar iudaismul a replicat cã Dumnezeu nu putea sã creeze o fiintã rea egalã cu Sine. Buddhismul ar fi putut transforma Decalogul iudaic într-o simplã filosofie moralã sau eticã, dacã evreii n-ar fi stãruit cã Yahve le-a transmis direct cuvinte vizând un scop divin ce depãsea stiinta lor. Credinta hinduistã în karma, în reîncarnare si caste ar fi putut schimba conceptiile iudaice privitoare la scopul vietii, de n-ar fi fost convingerea iudaicã despre pasiunea si dorinta lui Dumnezeu pentru dreptate socialã.

Desi iudaismul avea legãturi cu aceste religii, el nu a îngãduit sã fie cucerit de ele. În loc, el a asimilat ceea ce pãrea cã serveste planului lui Dumnezeu privitor la evrei ca fii ai sortirii Sale. Printr-un geniu rar întâlnit, iudaismul a creat o religie fãrã o anume dogmã si o miscare fãrã un anume fondator, în afarã de “Dumnezeul nostru cel vesnic ”, si care, într-un sens foarte real, a fost socotit întemeietorul Statului ebraic al lui Israel, veghetor asupra poporului Sãu.

Iudaism si crestinism

Pe când mergeam pe strãzile din Israel si colindam la tarã în acest tinut semidesertic, dar care devine din ce în ce mai mult o câmpie fertilã, mã gândeam la multele expresii din traditia ebraicã si care fac parte din comoara de gândire crestinã. Mi-au venit în minte expresii ca: “Pãmântul fãgãduintei”, “Dumnezeul ostirilor”, “copiii lui Dumnezeu”, “binecuvântarea de la Mizpah”, si multe altele. De asemenea, grupuri etnice cum sunt: canaanitii, filistenii si caldeenii, triburi ca Efraim si Mânase, si celelalte zece triburi mi-au atras atentia. Zei ca Moloch, Baal si Beelzebub, toti mentionati pe nume în Scripturã, se interfereazã cu traditia iudeo-crestinã, împreunã cu o mare gamã de concepte teologice. Adeseori m-am oprit din cursul gândurilor mele, dându-mi seama cã principalul punct de separare dintre noi crestinii si evrei este cã noi credem cã Mesia a venit în persoana lui Hristos, în timp ce ei încã asteaptã venirea Celui fãgãduit, Immanuel. ªi, mai ales, într-aceasta constã deosebirea.

Speranta în venirea Lui uneste poporul evreu. Aceastã asteptare si veghere constituie o parte vitalã a iudaismului. Când se zice cã Moise a primit Legea pe Muntele Sinai si a transmis-o lui Iosua, care a dat-o judecãtorilor, care au transmis-o profetilor, care au dat-o oamenilor sinagogii, se implicã faptul cã s-a transmis si nãdejdea unui Izbãvitor. El urmeazã sã fie plinirea Legii. Pentru cei mai multi dintre evrei, speranta mesianicã rãmâne de temelie.

Concepte fundamentale

Majoritatea evreilor, de asemenea, cred cã existã si concepte fundamentale, pe care trebuie sã le creadã. Maimonide (rabi Moses ben Maimon), cel mai proeminent talmudist din Evul Mediu, a însiruit treisprezece articole de credintã bazate pe urmãtoarele teme:

1. Existenta lui Dumnezeu;
2. Unitatea lui Dumnezeu;
3. Natura spiritualã a lui Dumnezeu;
4. Unicitatea lui Dumnezeu prin faptul cã El a existat mereu si continuã sã existe întotdeauna;
5. Cinstirea (adorarea) lui Dumnezeu;
6. Profetia;
7. Moise, ca fiind cel mai mare dintre profeti;
8. Originea cereascã a Legii;
9. Firea vesnicã a Legii;
10. Cunoasterea de cãtre Dumnezeu a faptelor oamenilor;
11. Rãsplata si pedeapsa;
12. Venirea lui Mesia;
13. Învierea mortilor

Alte surse de autoritate dau alte interpretãri. Printre acestea se numãrã si învãtatul Hasdai Crescas, care, în secolul al XV-lea, a expus patrusprezece puncte privind structura spiritualã a iudaismului:

1. Dumnezeu cunoaste individual toate lucrurile si toti oamenii.
2. Pronia Lui se exercitã asupra fiecãrei persoane în parte.
3. El este atotputernic.
4. El S-a revelat în mod special profetilor.
5. El a dat omului libertate de vointã.
6. El a dat omului Tora.
7. El a creat universul la un moment anume.
8. Nemurirea este asiguratã celor care ascultã (respectã) poruncile Lui.
9. Existã pedeapsã pentru cei rãi.
10. Mortii vor învia.
11. Tora este vesnicã.
12. Moise este autoritate supremã.
13. Arhiereul poate prevesti evenimentele viitoare prin Urim si Tumim (obiecte mentionate la Iesire 28.30).
14. Mesia va veni în viitor.

Diversificarea iudaismului

Punctele de credintã, dupã cum sustine Maimonide, sau Crescas, sau alti pãrinti ai credintei de-a lungul secolelor, constituie firea si viata poporului evreu si fac din statul Israel centrul iudaismului si patria fiecãrui evreu. Cãci aici, în republica israelitã, sunt reprezentate cele trei mari tipuri de iudaism – tipuri de asemenea reprezentative în ce priveste comunitatea iudaicã americanã. Acestea sunt:

iudaismul ortodox;
iudaismul ortodox;
iudaismul reformist.

Iudaismul ortodox reprezintã o încercare de a tine la traditionalismul si la vechea autoritate. Este întrucâtva asemenea fundamentalismului din protestantism. Iar iudaismul conservator – expresia iudaicã a cãii de mijloc – este asemenea, probabil, cu conservatorismul din confesiunea protestantã. Circa 40% din evreii “practicanti” (ai religiei lor) sunt ortodocsi, 30% sunt reformisti, iar 30% sunt conservatori.

Dar mai importantã decât afilierea la sinagogi este constiinta iudaicã, formatã de-a lungul secolelor de credintã expresã. Evreii de pretutindeni, orisiunde s-ar afla, si în orice mediu cultural s-ar gãsi, cred cã trebuie sã-l adore pe Dumnezeu în templul inimilor lor, deoarece Dumnezeu le-a dãruit o mostenire pe care ei nu îndrãznesc sã o nege. Ei provin din multe natiuni si totusi sunt deosebiti de ele. Ei sunt remarcati din pricina simtului lor dezvoltat pentru afaceri si totusi se numãrã printre cei mai filantropici oameni. Sunt rationalisti si totusi mistici. Sunt oameni foarte activi, totusi, pe drept, reclamã câtiva dintre cei mai meditativi învãtati. Fiind împãrtiti chiar si în ce priveste sionismul, dar convinsi cã Ierusalimul este casa lor legitimã, ei pot fi întelesi mai bine mergând pe strãzile de veacuri ale natiunii lor. Aici, în aceastã micã fortãreatã lungã de 120 de mile si latã de 20 de mile, în mijlocul descoperirilor moderne si cu o conceptie perfect realistã despre lume, se aud din nou, în lumina vremurilor noastre, anticele cuvinte: “Israel L-a ales pe Yahve sã-i fie Dumnezeu, iar Yahve l-a ales pe Israel sã-I fie poporul Sãu”.